Mie mi s-a întâmplat să merg cu un taxist care seamănă cu Putin. Vladimir Vladimirovici.

Publika TV a filmat frumos despre taxiști. Din păcate, o propoziție a fost uitată la timp. Să reparăm greșeala.

Un mister rămâne, totuși, de ce fetele de la dispecerat, comunicând interetnic cu șoferii, îi cheamă pe taxiștii cu numărul de ordine 44, pe românește: „patru-patru”. Se spune că e mai ușor să o pronunți, decât pe rusește (sorokcetâre). „Patru-patru, kak slâșite? Skoliko minutocek, Patru-patru?”

***

Taxiștii

Anul Nou. În timp ce o țară întreagă se bucura de sărbătorile de iarnă, în timp ce fiecare din noi încerca să fie сât mai darnic și cât mai bun la inimă, iar toți businessmenii ne surprindeau cu reduceri de prețuri una mai fantastică decât alta, — la colțuri de stradă ne vânau RĂII. Acești răi, îndemnându-ne să dosim gândurile despre reduceri în locuri cât mai inacesibile, au ridicat prețurile de două, trei sau chiar patru ori.

Sunt bunul Sergiu Voloc și astăzi vom vorbi despre răii de taxiști.

Pentru că spectatorii CoolPublika sunt oameni de treabă și deștepți, ei știu că șoferul taxiului, pe românește, se cheamă „taximetrist”. Noi însă îi vom numi „taxiști”, cum e obișnuit moldoveanul. „Taximetrist” sună prea nobil, nu știu cum.

În străvechile timpuri socialiste, taxiul era o instituție aproape intangibilă pentru moldoveni. La fel ca și restaurantul. În timp ce întreaga omenire mergea la restaurant pentru a mânca, omul sovietic frecventa restaurantul doar de sărbători — știți voi — un jubileu, o zi de naștere, o nuntă. Fix așa era treaba și cu taxiurile. Luai un taxi doar în condiții excepționale sau la mari sărbători. Sau, pentru a reveni acasă de la restaurant. Guleati tak guleati!

Cadre filmul „Brilliantovaia ruka” — „sovetskii celovek v bulochnuyu na taxi ne ezdit!”

Tot în acele vremuri, s-au statornicit cele două categorii de taxiști, vii și până astăzi. Cei instituționalizați (de la „Taxopark”, parcul de taxiuri) și cei particulari („ceastnicii”). Și unii, și alții, erau la fel de mofturoși, boală rămasă în breaslă și până astăzi. La ore târzii erai ignorat de mulțimea taxiștilor de stat care se grăbeau spre Taxopark. Și rămâneai față-n față cu ceasnikul, maestru în a jupui de bani. Mândria lor trebuia gâdilită cu calificativul „șef”, iar buzunarul mângâiat cu expresia „два счетчика”, care, în traducere înseamnă „plătesc dublu”. Pentru că taxuiala de sine stătătoare era ilegală, aceștia nu-și ornau mașinile ca tabla de șah. Ci, pur și simplu, montau un beculeț verde deasupra torpedoului. De aici și denumirea de „зеленоглазое такси”. Adică taxi cu ochi verzi.

Fragment cântec „зеленоглазое такси”.

Unicul lucru care s-a schimbat la particularii de astăzi este libertatea. Libertatea de a-și desena ornamente de șah măcar și pe frunte. Calitatea servisului n-a evoluat însă deloc.

Aria de oploșire a acestora se extinde în regiunea celor patru gări ale Chișinăului — Aeroport, Gara feroviară și cele două gări de autobuz. Aici își pândesc ceasnicii victimele — de obicei, călători veniți la ore târzii sau în zori de zi, neîntâlniți de nimeni, cu bagaje grele și fără poftă de viață. Particularul le propune o călătorie până după colț de stradă cu 100 de lei, fără a clipi.

Particularul clasic dispune, de obicei, de un hârb, cândva mândrie a industriei sovietice de mașini. Un „Jiguli Kopeika” (VAZ—2101) sau o Volgă, în cel mai bun caz. Portierele nu se închid, ferestrele nu se deschid, centurile de siguranță nu se prind. Lucrează doar scrumiera, pe care ceasnikul o folosește permanent. În afară de chiștoace de țigară, în mașină mai pute și a răsărită. Apropo, la fel ca și colaboratorii SIS la mitinguri, taxiștii-particulari pot fi localizați după movilele de coji de răsărită în mijlocul cărora își exercită misiunea.

Cele de mai sus nu înseamnă deloc că lucrătorii firmelor de taxi sunt mai breji. Deși, trebuie să recunoaștem, serviciile lor costă mai ieftin.

Contactul cu taxistul începe cu fata grăbită și nepoliticoasă de la dispecerat. Dacă ești în întârziere undeva și ai hotărît să iei taxiul, interlocutoarea te va ține măcar și 15 minute în suspans, cu „молодой человек, мы ищем вам машинку”, după care te va anunța că nu are mașincă. Pentru ca să suni la alt serviciu de taxi și să înțelegi că ești un molodoi celovek care a întârziat deja unde avea de întârziat și tot fără mașincă încă.

Vocea iritantă a dispecerei te va însoți tot drumul. Taxiștii moldoveni au o tradiție ciudată — de a ține stația pornită, ca să poată asculta toate discuțiile dintre colegi și dispecerat. Astfel, călătoria este acompaniată de pârâielile, pocnelile, fâșâielile și foșnelile din eter. În țările din jurul nostru, pentru aste scopuri se folosesc sms-urile. Dar, luând în considerație că stilul muzical preferat al taxiștilor este șansonul, pârâiala din eter devine acceptabilă. Nu-i dați voie în niciun caz să pornească muzica — veți fi invadat de povești despre viața grea și friguroasă din Magadan.

Prescurtarea „taxi” vine de la cuvântul „taximetru”, care înseamnă „aparat pentru înregistrarea sumei de plată, potrivit distanței parcurse”. Mașinile serviciilor de taxi din Chișinău sunt dotate, toate, cu taximetre. A existat așa o dispoziție a Primăriei. Taxistul normal însă nu va porni niciodată taximetrul. Lui nu i-i convenabil. Un singur serviciu de taxi din capitală — 1474 — are contoarele în funcțiune. Restul ignoră statutul de transport public al taxiului. Prețurile pentru o călătorie pot fi neașteptat de mari, susținute de argumentul „știți că s-a scumpit benzina? Știți cât costă litrul?”

Apropo, știți că s-au scumpit videocasetele? Gata, nu mai filmăm.

Firmele de taxi încearcă, periodic, să-și găsească nișa pe piață — unii au șoferi la costum, alții au dispeceri care răspund românește, ceilalți angajează doar șoferițe. Dar pentru că totul este trecător pe lumea asta, la primii șoferii circulă la costum sportiv și în șlapi, la ceilalți dispecerii au revenit la limba rusă iar ultimii angajează șoferi bărbați.

Taxistul este cel mai comod angajat al sectorului public moldovenesc. El va refuza să ia comenzi neatractive — este imposibil să găsești vreunul să te ducă din centru tot în centru, de pildă. Sau să-ți vină cineva la Schinoasa. Este principial important să minți dispecerul când te întreabă încotro mergi. Spune-i că la Botanica. Taxiștilor le place Botanica.

Unul din miturile urbane moldovenești spune că traficul de droguri din țara asta este pusă la cale anume prin rețeaua de taxiști. E cea mai sigură cale de a realiza o tranzacție. Dar asta e o altă poveste.

Sunt Sergiu Voloc și vă reamintesc că de la 1 februarie numerele serviciilor de taxi vor mai adăuga un „patru”.
Приятной поездочки вам и вашим пассажирам vă doresc. Дачия белая, две минуточки. Выходите!

***

Dar eu zic că-i mai bine să vezi o dată, decât să citești de șapte:

***
UPDATE: Site-ul Publika iar gliucește. Iată linkul cu videofailul: http://www.publika.md/editie/_401_1151221.html
Amuș-amuș îi primăvară. Țiom.

Se dedică omului din mașina cu numărul RM-P-002, care m-a stropit din cap pân’ în picioare.

Prietenii noștri schizofrenici, pe lângă multele teorii pe care le răspândesc în Internetul vostru, despre cine cui și cât plătește, cine în spatele cui stă, cine cui îi miroase chiloții, mai au una.
Teoria conspirației ceasornicarilor.

Este vorba despre reclama de ceasuri. Majoritatea reprezentărilor fotografice ale ceasurilor surprind ora zece și zece minute, pe zifferblatt. 10:10.
Mai nou, chiar și producătorii de drăcării electronice își fac reclamă cu zece:zece pe ecran:

Schizofrenicii spun că asta nu-i în zadar. Că asta ar însemna ceva. Că ar purta sensuri. Ascunse. Priviți în spatele vostru. Cineva vă urmărește, da.

Voi însă sunteți frumoși și deștepți. Și știți: unica oră când orarul și cu minutarul sunt îndreptate în sus (asta-i important în reclamă — susu-i bun și josu-i rău) și nu acoperă logotipul ceasului, este ora zece și zece minute. Alte explicații nu-s. Nu vă iubește nimeni, fiți pe pace.

***

Sau poate chiar există o conspirație mondială a ceasornicarilor? Și una a constructorilor de mașini. Și una a bijutierilor. Și una a croitorilor.

Eu sunt sigur că în fiecare bardaciok de Lexus nou-nouț stă împăturită o instrucțiune secretă, scrisă special pentru proprietarul mașinii. Dragă Tolea, ține minte: numai pidaraji în jurul tău. Parchează-mă unde, când și cum vrei. Pidarasul s-o descurca el. Dacă se rățoiește — trimite-l nahui. Sau scuipă-l. Sau dă-i un pumn. Mai în scurt — inițiativa-ți aparține.

Eu sunt sigur că pe tălpile papucilor Prada este gravat un text: apasă pedala până la capăt. Stropește-i. Mânjește-i din cap pân’ în picioare cu glod, fleoașcă, bălegar, sau ce ți se mai nimerește pe marginea drumului. Dă-i gazu’!

Eu știu că pe bijuteriile Chopard scrie clar, în elvețiană: niște nulități. Niște nimicuri. Niște ratați.

Pe fundul genților Vuitton, abia lizibil din cauza abundenței de LV-LV-LV, scrie cu litere mititele-mititele: dă-i în pizda mamei lor de nenorociți. Calcă-i. Dă-le o geantă-n cap. Bagă o cărămidă-n geantă. Și dă-le o geantă-n cap.

N-avem de unde ști, muritorii de rând, ce scrie pe capacul unui Patek Philippe. Dar mă tem că șveițarțul gravează și acolo instrucțiuni de neprețuit. Fură-i. Minte-i. Fură-i. Minte-i. Fură-i. Minte-i. Tic-tac-tic-tac. Amărâții.

***

Ucrainenii sunt niște țărani nesimțiți, fix ca noi. În schimb au o capitală pe care o iubesc — acolo atotfericitul din Lexus nu te va stropi, din lipsă de zoaie pe drum.

Motto:
„cu tot respectul adrian….da un loc mai obosit matinca nu s-o putut gasi….sau ai keltuit toti banii pe videoclipurile precedente care intradevar sunt super….kiar trebuia sa vedem toate kirpiturile de pe blocurile noastre???…imi pare rau….merita ceva mai bun cintecu asta….ai inceput la un nivel inalt cu videoklipurile si ai ajuns la nivelul lui bognibov….”

Moldovenii au o tendință inexplicabilă de a refuza să privească cu ochii în ochii condiției umile ale existenței acestora. Dă-le beșinuțe colorate și strălucele. În viața de zi cu zi își stekluiesc balconul cu steclopachet albastru-galben-roșu. În televizor — pula, arată-le ca când ar trăi în Parij. Nu-i Parij. Îi Chișinău. Voi l-ați mutilat.

Din fericire, eu nu atrag atenția nici la comentariile de pe blog, nici la cele de pe Youtube. Pentru că îi suficient să tragi cu ochiul la un video postat de ingeniosul, deșteptul, atotștiutorul comentator:

Ca să înțelegi că i-ar sta mai bine să tacă. Să nu comenteze, nici măcar glodul de sub propriile unghii.

***
Apropo de oraș. De orașul din clip, care se cheamă Chișinău. În primul rând, în căutarea acestui loc „obosit” Dima a pierdut o săptămână — orașul este și mai „obosit” de buticuțe, butculițe, căcățuște și panouașe. Așa că acest colțișor de oraș îi cât de cât ok. În al doilea rând, a ieșit frumos: eu îmi dau seama că iubesc orașul pe care îl văd în cadru.
Eu îi zic mulțumesc lui Adrian pentru că a acceptat să apară într-un Chișinău adevărat, fără a se ascunde după degete glamuroase și pompoase; fără a te face să te întrebi „unde dracu’ o filmat aeștia, că parcă nu-i la noi?”. Îi la noi. Așa-i la noi. Acceptați asta, canță-canțov.

***
Apropo de handicapați. Au apărut luptătorii cu plagiatul la orizont. Ei zic că filmul e pizdit de la Serj Cuzencov. Și de la încă o grupă rusească, i-am uitat denumirea. Eu zic că creierul vostru a fost pizdit de inoplaneteni, care au făcut groaznice experimente cu respectivul.

***
Apropo de deștepți. De la Chișinău, Dumitru Marian îmi spune următoarele: scurtmetrajul tot îi film, blea. Și pentru a ne învăța să facem film, trebuie să ne uităm, în primul rând, cum fac alții. Așa că zi-le oamenilor să vină la Future Shorts. Pe 26 februarie, la „Odeon” la șase seara. Chiar că, veniți. Scurtmetrajele nu plictisesc. Și, de obicei, îs de râs.

***
La Kiev a început scosul reclamelor din centru. Ei nu se plâng de „videoklipurile la nivelul lui bognibov….”

♥ Admirabil, ca de obicei. ♥

Revista VIP magazin, pe site-ul căreia pot fi votate cele mai sexoase femei din țara noastră, a fost băgată în chioșcuri. Cumpărați-o.

Pentru cei mai ciotcoși cititori de blog din lume, adică pentru voi, iată a optzecea parte de revistă. Fix acum. Fix aici.

***

Pentru publicul miop, traducere pe românește:

Doamne, binecuvântează America

John Jackovici Miller, locuitor al unui sat de pe lângă Massachusetts, făcu ochi. Deșteptătorul suna a ora șapte. „Minunat”, — gândi John în americană, oprind ceasul țiuind — „o nouă dimineață, un nou început, oh yes”.

Porni televizorul. Dădu de show-ul lui preferat, zâmbi. De fapt, avea mai multe show-uri preferate. Și despre toate spunea un singur lucru: „these guys are fuckin’ great!” Toată lumea din televizor îi zâmbește. Și asta-i, într-adevăr, fuckin’ great. „Wait a minute, dar unde-i Jessica?” — gândi John, sculând din pat, închizând televizorul.

Jessica era la bucătărie. Gătea sandvișuri. John o pupă pe Jessica pe buze. Trăiesc împreună de douăzeci de ani și cu fiecare an tot mai dragă îi este — la suta ei de kilograme, îi chiar very-very sexy.

„Wow, iar sandvișuri? I’m lovin’ it!” — o mai pupă o dată pe Jessica, de data asta pe obraz. Ea îl hrănea cu sandvișuri, în fiecare dimineață și el le mânca cu tare mare poftă, deja de douăzeci de ani. În weekend familia lor face o micuță excepție și merge la unul din fast-foodurile din oraș. Pentru diversitate. Pe lângă sandvișurile Jessicăi, lui John îi place Big Macul.

Micuțul Steve tocmai intrase în bucătărie. Era gata de școală. Tata-John îi ciufuli cu drag coafura. Steve învață rău. În schimb e bun la fotbal american. Tata îl vede mare fotbalist american. Și ce dacă nu pricepe geografie? El, John, tot n-are treabă unde-i, să zicem, Moldova. În schimb, la secția de pompieri din sat, este „Lucrătorul lunii”, deja de un an. Lumea îl respectă acolo, mai ales după ce a salvat pisica aia albă dintr-un aprtament în flăcări. L-au arătat și la știri.

John porni motorul Chevroletului, vechi ca și Constituția. Duminica îi va dedica iar câteva ore de reparație. Îi place să aibă grijă de mașina cumpărată cu bani puțini, la mâna a doua. În schimb, drumul este bun.

„Hai mai repede, măi Steven, măi! Că întârzii la școală.”

Întregul cartier a participat la reparația drumului. Satul lor e cam uitat de Stat și de asta comunitatea și-a zis să repare cu forțele proprii strada. John nu-i supărat pe Stat. Pe State, mai bine zis. Ele au alte griji. Sunt în război.

John mână și zâmbește. Ce bine că s-a născut în satul ăsta. Că a rămas aici. Vecinii, colegii de lucru — ce s-ar fi făcut fără de ei? Nu-i trebuie lui New Yorkul lor, cu îmbulzeala lor, o sută de ani. Pe cine știe el acolo? Cui i-ar trebui? Viață frumoasă poate avea și aici, în satul lui de lângă Massachusetts.

God bless America.

Ion Iacovlevici Moraru, locuitor al unui sat de pe lângă Telenești, făcu ochi. Deșteptătorul suna a ora șapte. „Futu-i paștele mamei lui de ceas”, — gândi Ion pe moldovenește, oprind ceasul țiuind — „iar îi luni, iar doare capul, ne-na-vi-ju!”

Porni televizorul. Dădu de nu știu ce show matinal. Se încruntă. „O să mă învețe pe mine tot debilul cum să trăiesc! Ce stai, fa, curvo, cu curul gol în televizor? Ce-i cu zâmbetele astea false? Mincinoșilor!” El îi ura pe toți deștepții din televizor. „Las’ să vină la noi în sat, să vadă care-i situația! I-aș vedea eu pe dânșii în locul meu. Tfu, bleadi!”

„Unde-i Jănea, unde-o poartă dracul?” — gândi Ion, sculând din pat, închizând televizorul.

Jănea era la bucătărie. Gătea plăcinte. Ion o privi scârbit. Toate femeile ca femeile, numai el s-a ales cu o proastă. Să-i fi făcut un borș cu carne de dimineață, o mămăliguță ceva. Tfu, bleadi!

Micuțul Stiopca tocmai intrase în bucătărie. Era gata de școală. Tata-Ion îi rade una după ceafă. Stiopca învață rău. În schimb e bun la fotbal. Taică-său spune că va ajunge un bețiv pentru că nu știe geografie. „Tu știi unde-i America, băi, boule?” Ion vrea să-l aranjeze, după școală, la Universitate, la Chișinău, să facă Juridică, să ajungă ceva în viață, nu să rămână în borta asta amărâtă de sat. La Pojarnaia Ceasti, unde lucrează Ion, e plictiseală. Nu a mai rămas nimic de furat, iar caziolii de la Chișinău nu-i ajută cu nimic. „Ce, o să le repar eu mașinile? Eu îs pojarnic, nu montior.” Luna trecută au ars zece hectare de grâu pe lanul din satul vecin. Ion fuma calm și zâmbea mulțumit — ținea în mână un „tărț cu băla”. „N-avem solearcă, ce vreți de la noi? Stingeți-vă focurile cu căldarea, de la fântână.”

Stiopca s-a duce și pe jos la școală. Glodul nu-i chiar ca săptămâna trecută.
Din banii făcuți pe motorina furată, Ion și-a cumpărat un BMW, aproape nou. A mai investit oleacă și și-a întunecat geamurile, să nu i se belească tot prostul în mașină. Mașina lui este prea bună pentru drumurile astea de rahat. Nu vine nimeni de la Chișinău să vadă străzile din sat. Nu vine nimeni să le curățe de glod și de bălegarul aruncat de toți în drum. I-a uitat, Chișinăul.
Ion visează s-o frece din gară. La Italia sau Portugalia, cum s-au dus mai mulți cumetri de-ai lui. Acolo-i viață. Acolo statul are grijă de oameni. Acolo drumurile sunt curate și în caz de incendiu, pompierii sar în ajutor. Dar aici, în borta asta? Cu atâția debili în jur?

Tfu, bleadi. Țară de căcat.

***

V-am pupat. Țiom-țiom. O săptămână excelentă să aveți.