1. Dragi fete, femei și pur și simplu reprezentante ale sexului: colectivul masculin al acestui blog vă dorește și vă recomandă să fiți fericite în viața asta. Pentru că alta nu-i.
2. Stăm noi, carevasăzică, cu Vitea și ne întrebăm: ce naiba am făcut cu tinerețea? Visam, dezbăteam, fumam, ne adunam, protestam, beam beri, analizam, schimbam lumea, planificam și iar visam. Timp în care unii vindeau hârtie de șters curul. Sau piese de schimb. Sau te miri ce alte nimicuri. Și am înțeles eu și cu Vitea că n-am fost educați cum trebuie. Nici acasă, nici la școală. Nu ni s-a povestit nicăieri cum se trăiește eficient.
„Mai bine vindeam hârtie de șters curul” — am concluzionat eu și cu Vitea.
3. Cea mai bună revistă din țară, VIP magazin, apare fix azi. Cu cele mai sexy femei ale acestei țări în ea. Cumpărați, admirați, masturbați. Fetele chiar îs frumoase.
BĂRBAȚII CARE NU VOR CUMPĂRA REVISTA VOR FI SUPUȘI CASTRĂRII CHIMICE!
4. Ultima pagină a revistei concluzionează cele trei puncte de mai sus. Cel puțin mama o să se bucure, crezând că e vremea de așteptat nepot. Xtati, felicitări, scumpă mamă.
***
Parte de flori, pupici, drăgălășenii și cunnilingus să aveți, măcar azi, triste femei ale Moldovei.
***
UPDATE pentru lumea mioapă:
Scrisoare către fiul meu,
Dragă fiule. Îți scrie tata. Prostesc început de scrisoare, recunosc.
Viorel POSMOTREL-MARDARE
Dragă, hm… Andrei? Călin? Constantin? Sau poate Paul-Bogdan-Sebastian, cum e mai la modă, de la o vreme? Vezi că nici măcar nu știu cum te va chema. Și nici nu știu dacă-ți scriu în limba care trebuie.
Dă să trec la subiect. Tat’-to are treizeci de ani și are o problemă. El are, câteodată, senzația, dar, de cele mai multe ori — certitudinea, că nu se ocupă cu ce trebuie. Că se ocupă cu prostii. Că îi scapă ceva, timp în care, lumea din jur drege, face, ciucește și se învârtește.
Să ne abatem oleacă, pentru cazul în care mama ți-a zis că am fost aviator și că am buhnit cu tot cu avion pe undeva pe la Polul Nord. Află că înainte de a fi aviator neînfricat, am învățat jurnalistică, iar după asta — regie de film. Ambele au reieșit din propensiunea (tocmai l-am găsit în DEX, cuvântul; înseamnă „atracție”) — așadar, din propensiunea, carevasăzică, a lui tat’-to către adevărat, bun, frumos, veșnic și curat.
Prima, jurnalistica, s-a adeverit bucșită cu politicieni, iar eu nu pricep cu ce se ocupă acești oameni. Știu doar că sunt foarte temporari. Și că ceva nu e curat la ei acolo. Deci nu prea are treabă cu „propensiunea” mea.
A doua, regia de film, e ca și cosmonautica, în Moldova. Ai învățat de cosmonaut, dar țara n-are rachete. Și nici n-o prea interesează, pe țara asta, zborurile.
Și în timp ce stau eu și mă frământ cu propensiunile, oamenii din jurul meu deschid firme, care deschid firme, care deschid alte firme și pe urmă cumpără firme singuri de la ei ca după asta să vândă singuri lor firme. Sau ceva de genul. Ca să vezi, ocupația asta le aduce satisfacție. Și sunt bine-mersi. Și, cel mai important — lasă feciorilor lucruri tare concrete: mașini, case și firme (care pot fi vândute și cumpărate de către tine ție). Nu scrisori pe la reviste.
Apropo de cosmos. Când eram oleacă mai mititel, cam ca tine acum, vroiam să fiu cosmonaut. Toți copiii unei țări, despre care cred că nici n-ai auzit, vroiau să fie cosmonauți. O dorință concretă și absurdă. Pentru că nimeni nu știa ce trebuie de făcut acolo. Eu cred că toți cosmonauții, odată ajunși acolo, sus, gândeau același gând: „ce dracu’ am pierdut aici? Nu-mi era mai bine acasă? Lângă soție, lângă copii, lângă televizor?”
Dar știi, era o chestie de vis, de înălțime, de zbor, de necunoscut, în vrerea noastră, copii fiind. Tu să nu faci prostia asta. Pentru că îți vreau binele în viață. Nu visa.Planifică. Lucruri concrete.
Planifică să fii vameș. Nu dai greș. Schema asta funcționează e când e omenirea. De când există omenirea, există hotare, peste care tot felul de oameni încearcă să treacă tot felul de lucruri. Și aici apari tu, vameșul, și — hop! — faci un ban. Rapid și eficient, ca aspirina.
Sau, vezi și singur ce planifici să te faci. Important este să te orientezi.
Eu când eram mititel, răsfoiam, fascinat, „Вряу сэ штиу” — trei volume mari, albastre și colorate înăuntru. Aș vrea să știu că nu-ți vei pierde timpul. Și că din copilărie te vei porni să citești „17 pași ușori și siguri spre succes”. Sau „Cum să devii miliardar în două săptămâni”. Sau „Вор в законе — 3”. Ceva util. Informativ. Plin cu deprinderi de viață.
Și atunci, atunci vei avansa. Există așa o scăriță, în lumea asta, pe care urci. Asta se cheamă „a avansa”. De obicei, scărița este formată din oameni. Nu te teme să calci. Să calci încrezut. Cu pas greu, înfipt, nemilos. Și când vei ajunge pe culmea avansării, vei putea sta așezat, liniștit și împlinit, privind de sus în jos. Și vei putea scuipa, încetișor, pe cefile proștilor din josul susului tău.
De un lucru mă tem doar: că odată ajuns acolo, sus, vei gândi un gând. „Ce dracu’ am pierdut aici? Nu-mi era mai bine acasă? Lângă soție, lângă copii, lângă televizor?”