Bună ziua. Redacția blogului este în vacanță. Aceasta este o postare generată automat de către.

În cele ce urmează, vă reamintim că o altă redacție, „VIP magazin”, mai are până la vacanță. Cel puțin, azi revista a apărut în chioșcuri. Prima apariție a ultimei pagini, ca de obicei — aici. Ta-dam. Trah-tibidoh.

*******

Varianta pentru miopi, ca de obicei, mai jos.

*******

Vă rugăm să vă cuplați centurile de siguranță.

Țigările cred că se chemau „Temp”. Văru-meu de-al cincilea cred că se chemea „Vitea” (sau ceva de genul). Satul se chema „Răzeni”, precis. Era noapte și noi ne învățam să fumăm, în mijlocul stadionului sătesc. La Chișinău, Sașa Roșca mă învăța altfel. Inspiri și spui: „и-и-и-и-и!” Expiri, zicând: „мама идёт!” Aici era diferit. Inspirație: „î-î-î-î-î!” Expirație: „mi-au furat caii!” Diferențe culturale. Eu nu aveam cai.

Speriidnu-mă de lipsa cailor inexistenți, tușeam și mă simțeam mai matur. Stăteam tolănit pe stadion și priveam la stele. Atunci mi-a venit să zic o banalitate mai banală ca „bună ziua”, unul din lucrurile pe care-l gândesc copiii la cinci ani, ceva despre nemărginirea Universului. Să admitem că am spus următoarele: „când te gândești cât de mare este Universul; fără de sfârșit! Oare unde se termină? Nici nu putem presupune marginile lui!”

„Chiar că” — se auzi vocea oleacă mirată a vărului meu de șaisprezece ani. „Niciodată nu m-am gândit la asta.” După un minut de meditații, a început să-mi vorbească de motociclete.

Ușurința cu care moldovenii adoptă inovațiile progresului tehnico-științific este fascinantă. Acestea nu trezesc întrebări. Ele există, pur și simplu. Un fel de dat de la Dumnezeu. Moldoveanul ia invenția fără nicio mirare și îndată se pune s-o folosească, în cele mai agricole scopuri.

Primul contact cu ionica presupun că a fost nemilos de sec. Bagi pianul în priză? Ține minte treizeci de cântece? Înlocuiește șapte instrumente? Ehe! Înseamnă că poți cânta și mai relaxat, la și mai multe nunți pe seară, cu și mai puțini muzicanți! Cântăreții moldoveni au trecut rapid și prompt pe ionice. Fără a-și pune alte întrebări.

Omenirea va inventa teleportarea. Și ai noștri nu se vor lăsa mirați. Poate, vreo bătrânică va și exclama: „mare-i puterea lui Dumnezeu!” Și atât. Peste o săptămână, milioane de saci cu cartofi se vor dezintegra, sistematic, la nivel molecular, în centrele de teleportare din Moldova, pentru a se reintegra în saci cu cartofi, la Italia. „Un’ te bagi? Eu eram primul la teleportare, tuț’ radioactivu’ mă-ti!” — va răsuna din ce în ce mai des pe piciorul de plai, pe gura de rai.

Avioanele nu ne-au fascinat niciodată. La mijlocul șaizecilor, Tatăl din „Ultima lună de toamnă” zboară pe Kukuruznik la Chișinău și asta îi provoacă emoționante meditații despre viață. Doar pentru că moșul are 80 de ani și pentru că așa-i Druță, mai sentimental. Colegii de zbor ai personajului sunt calmi și transportă produse alimentare în asortiment spre capitală. Poporul a botezat acest uimitor aparat, realizare a visului dintotdeauna al omului de a zbura — „Kukuruznik” — pentru că n-a văzut în el decât un vas de stropit popușoiul. De printre nori.

Săptămâna trecută mă uitam la însoțitoarele de bord. La sărmanele însoțitoare moldovence. Toate ca una, au la bord câte un vis spulberat. Cel de stewardesă. Să tot zbori peste mări și țări, îmbrăcată la patru ace și elegant coafată. Să vezi oameni și locuri noi. Să zâmbești drăgălaș pasagerilor și să te simți responsabilă de viața și securitatea lor. Iar într-o zi, să zboare Jean-Paul Belmondo cu avionul tău și să-ți facă din ochi. Și tu să-i spui, calmă: „monsieur dorește ceva din Duty Free? Avem Martini, cu doi Euro mai ieftin decât în magazine.” Prefăcându-te că nu l-ai recunoscut.

Ele au înțeles demult că lucrează într-un zburător tren Chișinău-Ungheni. Aceleași fețe nemulțumite. Aceleași înjurături. Aceleași mirosuri (de unde naiba găsesc ai noștri brânză de oaie la Frankfurt?). Aceleași lăzi cu pătlăgele și interminabile bagaje absurde. De douăzeci de ani, fumatul este interzis la bordul tuturor aeronavelor de pe pământ. Stewardesa anunță că în WC au instalat detector de fum. Adică-i clar: ai noștri fumează în toaleta aeroplanului. Și niciun zâmbet-răspuns. Pe nicio față.

La aterizare, din pasagerii noștri țâșnesc aplauzele. Așa un moment, de-al nostru, de lacrimă și dor. Carevasăzică, bravo, maladeț că ne-ați cărat cururile importante și nemulțumite la destinație. Să vă dea Dumnezeu sănătate.

Am văzut o singură dată, aplaudându-se, pe o rută ne-moldovenească. Aterizam în Berlin, era furtună. Avionul tremura ca vibratorul. Pentru că nu-i reuși să se așaze din prima, pilotul mai făcu un cerc. La o a doua încercare, avionul s-a atins cu aripa de pistă. Ieșeau scântei și era strașnic. Am aterizat. Pilotul a ieșit din cabină și le-a mulțumit tuturor pentru atenție. Lumea l-a aplaudat cât au ținut-o palmele. Era omul care, teoretic, ne-a scăpat de la moarte. Emoționant moment. Argumentate aplauze.

Ai noștri fac tot ce le stă în puteri ca avionul să se prăbușească. Cu cinci minute înainte de aterizare, moldovenilor li se face a pișa. Și se îmbulzesc cu zecile în coada avionului. Greutatea propriei vezici devine mai importantă decât centrul de greutate al aeronavei, care se schimbă spre coadă (popular grăind: asta-i tare, tare, rău). Stewardesele îi alungă, fără mult succes, la locuri. Cu patru minute înainte de aterizare, ai noștri încep a foșni prin bagaje, a scoate pungi și cutiuțe. Ca nu cumva proasta de alături să iasă înaintea mea din avion. Stewardesele încearcă să așaze pasagerii înapoi, fără mult succes. Cu trei minute înainte de aterizare, încep a zbârnâi mobilele. „Vsio, Alioșa, amuș-amuș ne prizemlim!” Stewardesele nu mai au timp să le explice că inovația telefon mobil încurcă inovației radar să ajute inovația avion să aterizeze. Cu două minute înainte de aterizare, stewardesele înțeleg că nu mai pot convinge lumea să-și cupleze centurile de siguranță. Și merg de se cuplează singure, așteptând catastrofa.

Ca prin minune, avionul aterizează, de fiecare dată. Și, de fiecare dată, ai noștri bat din palme. După o oră-două de căscat nepăsător la rugămințile pilotului, îi bat din palme. Mai ceva ca ursului pe bicicletă, la circ. Un fel de „maladeț, pațanu’, iaca asta prizemlenie!”

Așa un moment, de-al nostru, de lacrimă și dor.