Eu merg des la Kiev și vin înapoi. Cu autobuzul, pentru că nu zboară avioane într-acolo (ce rușine), pentru că nu există un site sănătos unde să găsești mașini de ocazie ca ăsta, pentru că trenul are un orar de-a oaia (pe site-ul CFM nu pricepi nicio sulă — au sau n-au tren spre Kiev).

De cele mai multe ori am dat de autobuze ucrainești cu șoferi ucraineni. Nu fac pauze de fumat-pișat și au înțelegere cu vameșii ucraineni. De fiecare dată când ultimii ne percheziționau până la chiloți, de fiecare dată când îi mituiam cu jumate de pachet de țigări, de fiecare dată când completam „declarația” lor prostească — șoferii erau ucraineni. Cu șoferii noștri nu am avut niciodată parte de „declarații”, pe care trebuie să știi să le completezi (berea este „substanță psihotropă”, mobilul este „echipament tehnologic” etc.). Ai noștri au cojocele din piele și dau dovadă de „spirit întreprinzător american”.

Ultima dată, la Kiev, când urcam la bordul autobuzului nostru, ai noștri mi-au înmânat un pachet:

Înăuntru era o,5 de apă minerală „Resan” (cu gaz!), zece bomboane și niște napolitane (vafle). Servis.

IO Jolnaci Alexandru — „Smart Organizarea traficului de călători ar putea schimba atitudinea la orice excursie. Sintagma “de lungă distanţă rutier acum nu va fi pentru tine un simbol de probleme şi dificultăţi”.

Mie îmi plac ai noștri.

P. S. Al nostru, Tolea, vecinul meu din autobuz, care era foarte vorbăreț și căruia îi puțea din gură ca de la Muncești, refuza să plătească la WC.

„S-mă chiș cu două grivne? Eu înțeleg s-ma cac. Da, s-ma cac — dau două grivne. Da’ s-le dau două grivne ca s-mă chiș — nu!” Tolea dispăru după colț, să se pișe pe gratis și reveni de acolo în compania a doi polițiști.

În acea noapte, Tolea se pișase de 50 de grivne.