Eram prin a șaptea. Cam prin ‘94. În fiecare zi, după lecții, mergeam cu cel mai bun prieten, Sașa Roșca, la gunoiștea din preajma liceului. Trăiau câteva familii de burjui prin preajmă, precis. Pentru că de fiecare dată găseam una-două cutii de aluminiu, de la bere. Ele erau unsuroase, de pe ele se scurgea suc de pătlăgică și cădeau coji de cartofi. „Bavaria” era descoperirea cea mai de preț. Literele gotice, argintii, străluceau pe fundalul negru al cutiei. Noi le duceam acasă și le spălam cu grijă. Și le aranjam simetric pe dulap. Frumos. Eu nu țin minte cine și de ce le-a aruncat.
Băieții mai ornau ușile cu cutii de țigări, tot străine. Unii construiau roboți din cutiile de țigări. Toate de prin gunoiști — asta se întâmpla la vârstă nefumătoare, iar tații moldoveni fumau „Temp”, în cel mai bun caz.
Generația Pliușkin. Mama, adună până azi, cutiile și borcănașele de cafea, la balcon. În ograda fiecărui moldovean de treabă găsești o ramă de bicicletă sau o corlată de pat metalic. Peste sute de ani, arheologii vor constata că suntem cei mai mari colecționari de borcane de trei litri din istorie.
Reflexul Pliușkin (2010 e.n.):
Alo, alde reprezentanții Hugo Boss din Moldova, dăruiți-mi un poloboc de parfum! Pentru reclamă. Că altfel am așa o ciudată impresie că borcanele astea se tăvălesc fără niciun rost, în dulap.
Eu le-oi mai ține, nici nu știi.
