Eu m-am apucat să fumez târziu — la 17 ani. Eram într-a doisprezecea. Sașa Roșca m-a învățat. Mama îmi dădea câte un leu pe zi, de care eu îmi cumpăram șase țigări la bucată (poștucino) — Winston roșu (erau mai bune, pe timpuri!).

Mama nu știa că fumez. Credea că mâncam la cantină din leul zilnic. Eu chiar o mințeam că mănânc la școală. Mama nu m-a bătut niciodată, dar cred că dacă afla că fumez, îmi dădea o palmă. Tata, fumător fiind, ar fi fost mai tolerant, cred; n-ar fi însă tare bucuros, precis. Eu fumam cu mâna stângă, ca în caz de un „control”, să nu-mi pută mâna dreaptă. Eram asigurat și cu gume de mestecat, de cele mai multe ori. Dacă n-aveam gume, rugumam ace de brad, sau frunze de nuc, ca să dezbat mirosul de țigară.

Asta era prima fază. Faza interdicției. Una absolut normală și sănătoasă. Organismul meu era încă în formare. Părinții sunt obligați să interzică copiilor activități care ar dăuna sănătății, în pubertate.

După asta, am intrat la facultate. Eram, carevasăzică, mai matur. Eram eminent, făceam sex și filosofam cu colegii la terase despre sensuri ale vieții. Fumam mai mult. Mama îmi dădea câte cinci lei pe zi și deja îmi ajungea de un pachet întreg. Mirosea clar a țigară de la mine, nu ascundeam pachetul de țigări, când veneam acasă, nu mă mai îndopam cu bubble gum. Eu știam că ei știu că eu fumez. Ei știau că eu știu că ei știu că eu fumez. Ambele părți tăceau, tacticos.

Asta era a doua fază. Un fel de „don’t ask, don’t tell”, ca în armata americană. Noi știm că eu fumez, dar e o temă închisă. Că-s mare, drag-Doamne, știu să iau decizii.

În al doilea an de facultate, m-am angajat la „Jurnal de Chișinău”. Aveam salariu. O dată cu primul salariu, cantitatea de mankă în chept, s-a dublat. Eram, tulumamalui!, și mai matur. Mi-am plătit singur contractul de studii. Într-un fel, am început să am grijă singur de viața mea. Și atunci! Și atunci. Îmi amintesc exact cum s-a întâmplat: eram la balcon, cu tata. Mama porăia prin bucătărie. Tata fuma. Grăiam despre politică. La un moment dat, am scos pachetul de țigări și mi-am aprins una. Nimeni n-a comentat în niciun fel gestul. Fumam deja în doi și grăiam despre politică. Mama porăia prin bucătărie. Eu fumam.

Asta este faza a treia. Cea de acceptare. Deprinși, ani la rândul, cu gândul că fumez, conștienți că m-am maturizat suficient ca să pot lua decizii, părinții mi-au permis să fumez de față cu ei. Dar a trecut timp mult înainte de asta.

***

Postarea de ieri mi-a demonstrat cât de intoleranți pot fi oamenii care luptă pentru toleranță. Ca urmare a unui text deloc homofob. Dar despre asta vom vorbi altă dată.

Problema cea mare invocată de luptătorii întru homosexualitate de la noi este intoleranța societății.

„Dacă doi bărbați, ținându-se de mânuță, vor parcurge bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, neapărat vor fi bătuți”. Da, vor fi bătuți. Dacă mă duc diseară la discoteca din Trușeni și încep să agăț aborigene, iau pizdeală. Pentru că sunt străin, îmbrăcat mai ciudat, vorbesc diferit și le mai și agăț femelele. Pizdeală garantată. Nemiloasă. Așa-i Legea, bleadi, Junglei. Eu voi fi intrus într-un mediu cultural aparte. Pentru a fi scutit de răfuială fizică trușeneană, trebuie să beu cu avtoriteți locali, să le câștig încrederea. Și nici măcar după asta nu voi avea dreptul să atentez la vulvă trușeneană.

Eu nu am niciun drept să merg la brigada de tractoare din Basarabeasca și să le indic: de azi înainte, țăranilor, să faceți duș în fiecare dimineață!
Voi fi pizdit cu chirza-n bot. Sărmanii oameni nici măcar toalete normale nu au. Și culmea lipsei de bun-simț este să vii și să le impui norme culturale nemaivăzute și nemaiauzite.

Antidiscriminatorșișii locali vor să schimbe peste noapte mentalitatea unui popor care abia de a ieșit din feudalism și care, în continuare, se cacă în gropi săpate în grădină.

Peste noapte. Aici. Acum. Imediat.