La sfârșitul mileniului trecut, când intram la prima facultate, erau numai zece locuri „la buget”. Concursul era mare — cantitatea de viitori posibili jurnaliști tindea spre absurd, la câtă presă era pe atunci.

Zece locuri.
Dintre care vreo patru erau rezervate oamenilor transnistreni. După asta niște locuri erau rezervate absolvenților din mediul rural (tot ce nu-i Chișinău, de fapt). Alte două locuri erau rezervate sportsmenilor (țin minte, era unul care sărea cu bățul, nu știu cum se cheamă sportul, și una care alerga). Tinerii cu dizabilități aveau și ei locuri rezervate. Și cei din familii incomplete.
Pentru alde mine rămăseseră două locuri. În 1999, Liceul „Eliade” fusese unicul privilegiat, ei dând BAC-ul la ei acasă, cu profesorii lor (câtă nedreptate, apropo; dar la nedreptăți vom reveni). Aveau și medii mai mari, drept rezultat.
În acel an, admiterea la facultăți se făcea în baza mediei de bacalaureat.

Cele două locuri au revenit absolvenților de „Eliade”, evident. Noroc, Ionuț. Noroc, Vlăduț.

Datorită șanselor egale date de stat pentru toată lumea, eu n-am avut nicio șansă să învăț gratuit la Universitatea de Stat. Da, am o frustrare.

***

Pentru că redacția noastră unită se ține strâns de coada vectorului european al mișcării țării noastre, a venit momentul inevitabil în care trebuie să scriem de bine despre ghei. Cei mai europeni dintre blogheri au făcut-o deja.

Redacția noastră nu vrea să stea la coada blogosferei, de asta se tot scobește în nas, de câteva ore, tot cu gândul la ghei. Redacția crede că toți oamenii trebuie să aibă aceleași drepturi.
Și anume de asta, eu, redacția, am o nelămurire — de ce alde presa, alde onegeurile și alde blogherii au sărit să le ștampileze acestor simpli și egali cu mine oameni (gheilor, adică) statutul de „martir” pe frunte. Alde presa, alde onegeurile și alde blogherii descriu angro înspăimântătoare cazuri despre cât de triști sunt acești oameni care nu pot declara angajatorului orientarea sexuală.

Digresiune lirică: eu nu-mi amintesc să fi discutat vreodată cu vreun angajator preferințele mele sexuale. Și nici nu-mi prea închipui cum se întâmplă asta. „Am absolvit Facultatea de Drept, după care am urmat un stagiu de jumătate de an în Marea Britanie, am făcut Masteratul la ASEM, mă fut cu bărbați și intenționez să fac doctorat la ASM. Sunt sârguincios, plin de idei, sunt mai mult pasiv, adică îmi place în fund, punctual și mă integrez repede în colectiv. Nu pretind la salariu mare, pentru început.” Sau cum, dracului? Ce are un șef de întreprindere cu preferințele tale sexuale? De ce să i le declari? Asta este, cel puțin, lipsit de bun-simț.

Eu tot am prieteni ghei și știu că sunt oameni normali. Mulți dintre dânșii chiar tare bine-mersi.Alde presa, alde onegeurile și alde blogherii i-au adus însă la rang de martir. Gheiul moldovean a devenit mucenicul local al vremurilor noastre. Alde presa, alde onegeurile și alde blogherii îmi aduc istorii despre „am un prieten care este gay”. Acest prieten este, de cele mai multe ori, nefericit, pentru că orientarea lui sexuală nu-i ca a majorității.

Știți?

Eu tot am un prieten. El a plecat cu taică-său la muncă în Moscova. Taică-său a fost violat într-o formă deosebit de perversă din cauza datoriilor. S-a întors acasă plin de și mai multe datorii și cu un tată rușinat pe viață.

Eu am un prieten care nu și-a văzut maică-sa de zece ani; el știe că mama lui este dansatoare în Grecia și mai știe și ce înseamnă a fi dansatoare în Grecia. Mama îi trimite bani câștigați din dans.

Eu am un prieten care a făcut un copil căruia doctorii să-i descopere că n-are memorie. Adică este incapabil să memorizeze orice, inclusiv pe mama și pe tata. Recent, a aflat că acest nefericit copil orbește. Fără memorie, în întuneric.

Eu am un prieten îndrăgostit până la durere de o femeie cu care nu se poate primbla, ținându-se de mâini, pe stradă. Din tare multe motive. Suferă. Și câteodată, heterosexual fiind, plânge.

Și nimeni din ei nu cere imperativ Guvernului sau Parlamentului rezolvarea proriei probleme. Fiecare își trăiește mut, drama. Fără proiecte de legi. Fără mitinguri. Fără talk-show-uri.

Eu am mulți prieteni. 5000, pe Facebook. Fiecare cu durerea lui. Sunt mai mult de șase miliarde de drame pe pământ. Fiecare om de pe planeta asta, culcat în pat, ezită să adoarmă. Gândindu-se la micuța lui suferință. Și adormind îngrijorat. Șase miliarde de mucenici.

Noi avem drepturi egale, da. Nu și traiuri egale. Pentru că viața este nedreaptă. Dacă există legi care ar putea alina durerea unora — să fie adoptate. Dar, vă rog, alde presa, alde onegeurile și alde blogherii, nu ne mai povestiți cum durerea unora este mai durere decât durerea altora și cum bieții minoritari înfruntă cu piepturile fragede și bine epilate cele mai groaznice dintre suferințe. Că asta mă discriminează.

Poză-simbol.

UPDATE 0: Multă lume spune că poza este supărătoare. Informez că este prima poză pe care mi-a dat-o Google-ul la căutarea cuvântului „gay”. Dar o înlocuim cu alta, ca să nu supărăm pe nimeni.

UPDATE 1: Ion Grosu zice că alde Eliade au avut BAC-ul la Dadiani. Înseamnă că Asachi a dat la ei acasă. Matincă. Asta-i tare irelevant.

UPDATE 2: Gurile rele zic că pe pământ trăiesc șapte miliarde de oameni. Deja. Hm. Repejor fuge timpul.

UPDATE 3: Eu am evidențiat cu bold niște momente. Văd că lumea citește litere, în loc de propoziții. În cele de mai sus nu scrie nimic de rău despre ghei.