Revista VIP magazin, pe site-ul căreia pot fi votate cele mai sexoase femei din țara noastră, a fost băgată în chioșcuri. Cumpărați-o.
Pentru cei mai ciotcoși cititori de blog din lume, adică pentru voi, iată a optzecea parte de revistă. Fix acum. Fix aici.
***
Pentru publicul miop, traducere pe românește:
Doamne, binecuvântează America
John Jackovici Miller, locuitor al unui sat de pe lângă Massachusetts, făcu ochi. Deșteptătorul suna a ora șapte. „Minunat”, — gândi John în americană, oprind ceasul țiuind — „o nouă dimineață, un nou început, oh yes”.
Porni televizorul. Dădu de show-ul lui preferat, zâmbi. De fapt, avea mai multe show-uri preferate. Și despre toate spunea un singur lucru: „these guys are fuckin’ great!” Toată lumea din televizor îi zâmbește. Și asta-i, într-adevăr, fuckin’ great. „Wait a minute, dar unde-i Jessica?” — gândi John, sculând din pat, închizând televizorul.
Jessica era la bucătărie. Gătea sandvișuri. John o pupă pe Jessica pe buze. Trăiesc împreună de douăzeci de ani și cu fiecare an tot mai dragă îi este — la suta ei de kilograme, îi chiar very-very sexy.
„Wow, iar sandvișuri? I’m lovin’ it!” — o mai pupă o dată pe Jessica, de data asta pe obraz. Ea îl hrănea cu sandvișuri, în fiecare dimineață și el le mânca cu tare mare poftă, deja de douăzeci de ani. În weekend familia lor face o micuță excepție și merge la unul din fast-foodurile din oraș. Pentru diversitate. Pe lângă sandvișurile Jessicăi, lui John îi place Big Macul.
Micuțul Steve tocmai intrase în bucătărie. Era gata de școală. Tata-John îi ciufuli cu drag coafura. Steve învață rău. În schimb e bun la fotbal american. Tata îl vede mare fotbalist american. Și ce dacă nu pricepe geografie? El, John, tot n-are treabă unde-i, să zicem, Moldova. În schimb, la secția de pompieri din sat, este „Lucrătorul lunii”, deja de un an. Lumea îl respectă acolo, mai ales după ce a salvat pisica aia albă dintr-un aprtament în flăcări. L-au arătat și la știri.
John porni motorul Chevroletului, vechi ca și Constituția. Duminica îi va dedica iar câteva ore de reparație. Îi place să aibă grijă de mașina cumpărată cu bani puțini, la mâna a doua. În schimb, drumul este bun.
„Hai mai repede, măi Steven, măi! Că întârzii la școală.”
Întregul cartier a participat la reparația drumului. Satul lor e cam uitat de Stat și de asta comunitatea și-a zis să repare cu forțele proprii strada. John nu-i supărat pe Stat. Pe State, mai bine zis. Ele au alte griji. Sunt în război.
John mână și zâmbește. Ce bine că s-a născut în satul ăsta. Că a rămas aici. Vecinii, colegii de lucru — ce s-ar fi făcut fără de ei? Nu-i trebuie lui New Yorkul lor, cu îmbulzeala lor, o sută de ani. Pe cine știe el acolo? Cui i-ar trebui? Viață frumoasă poate avea și aici, în satul lui de lângă Massachusetts.
God bless America.
Ion Iacovlevici Moraru, locuitor al unui sat de pe lângă Telenești, făcu ochi. Deșteptătorul suna a ora șapte. „Futu-i paștele mamei lui de ceas”, — gândi Ion pe moldovenește, oprind ceasul țiuind — „iar îi luni, iar doare capul, ne-na-vi-ju!”
Porni televizorul. Dădu de nu știu ce show matinal. Se încruntă. „O să mă învețe pe mine tot debilul cum să trăiesc! Ce stai, fa, curvo, cu curul gol în televizor? Ce-i cu zâmbetele astea false? Mincinoșilor!” El îi ura pe toți deștepții din televizor. „Las’ să vină la noi în sat, să vadă care-i situația! I-aș vedea eu pe dânșii în locul meu. Tfu, bleadi!”
„Unde-i Jănea, unde-o poartă dracul?” — gândi Ion, sculând din pat, închizând televizorul.
Jănea era la bucătărie. Gătea plăcinte. Ion o privi scârbit. Toate femeile ca femeile, numai el s-a ales cu o proastă. Să-i fi făcut un borș cu carne de dimineață, o mămăliguță ceva. Tfu, bleadi!
Micuțul Stiopca tocmai intrase în bucătărie. Era gata de școală. Tata-Ion îi rade una după ceafă. Stiopca învață rău. În schimb e bun la fotbal. Taică-său spune că va ajunge un bețiv pentru că nu știe geografie. „Tu știi unde-i America, băi, boule?” Ion vrea să-l aranjeze, după școală, la Universitate, la Chișinău, să facă Juridică, să ajungă ceva în viață, nu să rămână în borta asta amărâtă de sat. La Pojarnaia Ceasti, unde lucrează Ion, e plictiseală. Nu a mai rămas nimic de furat, iar caziolii de la Chișinău nu-i ajută cu nimic. „Ce, o să le repar eu mașinile? Eu îs pojarnic, nu montior.” Luna trecută au ars zece hectare de grâu pe lanul din satul vecin. Ion fuma calm și zâmbea mulțumit — ținea în mână un „tărț cu băla”. „N-avem solearcă, ce vreți de la noi? Stingeți-vă focurile cu căldarea, de la fântână.”
Stiopca s-a duce și pe jos la școală. Glodul nu-i chiar ca săptămâna trecută.
Din banii făcuți pe motorina furată, Ion și-a cumpărat un BMW, aproape nou. A mai investit oleacă și și-a întunecat geamurile, să nu i se belească tot prostul în mașină. Mașina lui este prea bună pentru drumurile astea de rahat. Nu vine nimeni de la Chișinău să vadă străzile din sat. Nu vine nimeni să le curățe de glod și de bălegarul aruncat de toți în drum. I-a uitat, Chișinăul.
Ion visează s-o frece din gară. La Italia sau Portugalia, cum s-au dus mai mulți cumetri de-ai lui. Acolo-i viață. Acolo statul are grijă de oameni. Acolo drumurile sunt curate și în caz de incendiu, pompierii sar în ajutor. Dar aici, în borta asta? Cu atâția debili în jur?
Tfu, bleadi. Țară de căcat.
***
V-am pupat. Țiom-țiom. O săptămână excelentă să aveți.
