Eu m-am apucat să fumez târziu — la 17 ani. Eram într-a doisprezecea. Sașa Roșca m-a învățat. Mama îmi dădea câte un leu pe zi, de care eu îmi cumpăram șase țigări la bucată (poștucino) — Winston roșu (erau mai bune, pe timpuri!).

Mama nu știa că fumez. Credea că mâncam la cantină din leul zilnic. Eu chiar o mințeam că mănânc la școală. Mama nu m-a bătut niciodată, dar cred că dacă afla că fumez, îmi dădea o palmă. Tata, fumător fiind, ar fi fost mai tolerant, cred; n-ar fi însă tare bucuros, precis. Eu fumam cu mâna stângă, ca în caz de un „control”, să nu-mi pută mâna dreaptă. Eram asigurat și cu gume de mestecat, de cele mai multe ori. Dacă n-aveam gume, rugumam ace de brad, sau frunze de nuc, ca să dezbat mirosul de țigară.

Asta era prima fază. Faza interdicției. Una absolut normală și sănătoasă. Organismul meu era încă în formare. Părinții sunt obligați să interzică copiilor activități care ar dăuna sănătății, în pubertate.

După asta, am intrat la facultate. Eram, carevasăzică, mai matur. Eram eminent, făceam sex și filosofam cu colegii la terase despre sensuri ale vieții. Fumam mai mult. Mama îmi dădea câte cinci lei pe zi și deja îmi ajungea de un pachet întreg. Mirosea clar a țigară de la mine, nu ascundeam pachetul de țigări, când veneam acasă, nu mă mai îndopam cu bubble gum. Eu știam că ei știu că eu fumez. Ei știau că eu știu că ei știu că eu fumez. Ambele părți tăceau, tacticos.

Asta era a doua fază. Un fel de „don’t ask, don’t tell”, ca în armata americană. Noi știm că eu fumez, dar e o temă închisă. Că-s mare, drag-Doamne, știu să iau decizii.

În al doilea an de facultate, m-am angajat la „Jurnal de Chișinău”. Aveam salariu. O dată cu primul salariu, cantitatea de mankă în chept, s-a dublat. Eram, tulumamalui!, și mai matur. Mi-am plătit singur contractul de studii. Într-un fel, am început să am grijă singur de viața mea. Și atunci! Și atunci. Îmi amintesc exact cum s-a întâmplat: eram la balcon, cu tata. Mama porăia prin bucătărie. Tata fuma. Grăiam despre politică. La un moment dat, am scos pachetul de țigări și mi-am aprins una. Nimeni n-a comentat în niciun fel gestul. Fumam deja în doi și grăiam despre politică. Mama porăia prin bucătărie. Eu fumam.

Asta este faza a treia. Cea de acceptare. Deprinși, ani la rândul, cu gândul că fumez, conștienți că m-am maturizat suficient ca să pot lua decizii, părinții mi-au permis să fumez de față cu ei. Dar a trecut timp mult înainte de asta.

***

Postarea de ieri mi-a demonstrat cât de intoleranți pot fi oamenii care luptă pentru toleranță. Ca urmare a unui text deloc homofob. Dar despre asta vom vorbi altă dată.

Problema cea mare invocată de luptătorii întru homosexualitate de la noi este intoleranța societății.

„Dacă doi bărbați, ținându-se de mânuță, vor parcurge bulevardul Ștefan cel Mare și Sfânt, neapărat vor fi bătuți”. Da, vor fi bătuți. Dacă mă duc diseară la discoteca din Trușeni și încep să agăț aborigene, iau pizdeală. Pentru că sunt străin, îmbrăcat mai ciudat, vorbesc diferit și le mai și agăț femelele. Pizdeală garantată. Nemiloasă. Așa-i Legea, bleadi, Junglei. Eu voi fi intrus într-un mediu cultural aparte. Pentru a fi scutit de răfuială fizică trușeneană, trebuie să beu cu avtoriteți locali, să le câștig încrederea. Și nici măcar după asta nu voi avea dreptul să atentez la vulvă trușeneană.

Eu nu am niciun drept să merg la brigada de tractoare din Basarabeasca și să le indic: de azi înainte, țăranilor, să faceți duș în fiecare dimineață!
Voi fi pizdit cu chirza-n bot. Sărmanii oameni nici măcar toalete normale nu au. Și culmea lipsei de bun-simț este să vii și să le impui norme culturale nemaivăzute și nemaiauzite.

Antidiscriminatorșișii locali vor să schimbe peste noapte mentalitatea unui popor care abia de a ieșit din feudalism și care, în continuare, se cacă în gropi săpate în grădină.

Peste noapte. Aici. Acum. Imediat.

La sfârșitul mileniului trecut, când intram la prima facultate, erau numai zece locuri „la buget”. Concursul era mare — cantitatea de viitori posibili jurnaliști tindea spre absurd, la câtă presă era pe atunci.

Zece locuri.
Dintre care vreo patru erau rezervate oamenilor transnistreni. După asta niște locuri erau rezervate absolvenților din mediul rural (tot ce nu-i Chișinău, de fapt). Alte două locuri erau rezervate sportsmenilor (țin minte, era unul care sărea cu bățul, nu știu cum se cheamă sportul, și una care alerga). Tinerii cu dizabilități aveau și ei locuri rezervate. Și cei din familii incomplete.
Pentru alde mine rămăseseră două locuri. În 1999, Liceul „Eliade” fusese unicul privilegiat, ei dând BAC-ul la ei acasă, cu profesorii lor (câtă nedreptate, apropo; dar la nedreptăți vom reveni). Aveau și medii mai mari, drept rezultat.
În acel an, admiterea la facultăți se făcea în baza mediei de bacalaureat.

Cele două locuri au revenit absolvenților de „Eliade”, evident. Noroc, Ionuț. Noroc, Vlăduț.

Datorită șanselor egale date de stat pentru toată lumea, eu n-am avut nicio șansă să învăț gratuit la Universitatea de Stat. Da, am o frustrare.

***

Pentru că redacția noastră unită se ține strâns de coada vectorului european al mișcării țării noastre, a venit momentul inevitabil în care trebuie să scriem de bine despre ghei. Cei mai europeni dintre blogheri au făcut-o deja.

Redacția noastră nu vrea să stea la coada blogosferei, de asta se tot scobește în nas, de câteva ore, tot cu gândul la ghei. Redacția crede că toți oamenii trebuie să aibă aceleași drepturi.
Și anume de asta, eu, redacția, am o nelămurire — de ce alde presa, alde onegeurile și alde blogherii au sărit să le ștampileze acestor simpli și egali cu mine oameni (gheilor, adică) statutul de „martir” pe frunte. Alde presa, alde onegeurile și alde blogherii descriu angro înspăimântătoare cazuri despre cât de triști sunt acești oameni care nu pot declara angajatorului orientarea sexuală.

Digresiune lirică: eu nu-mi amintesc să fi discutat vreodată cu vreun angajator preferințele mele sexuale. Și nici nu-mi prea închipui cum se întâmplă asta. „Am absolvit Facultatea de Drept, după care am urmat un stagiu de jumătate de an în Marea Britanie, am făcut Masteratul la ASEM, mă fut cu bărbați și intenționez să fac doctorat la ASM. Sunt sârguincios, plin de idei, sunt mai mult pasiv, adică îmi place în fund, punctual și mă integrez repede în colectiv. Nu pretind la salariu mare, pentru început.” Sau cum, dracului? Ce are un șef de întreprindere cu preferințele tale sexuale? De ce să i le declari? Asta este, cel puțin, lipsit de bun-simț.

Eu tot am prieteni ghei și știu că sunt oameni normali. Mulți dintre dânșii chiar tare bine-mersi.Alde presa, alde onegeurile și alde blogherii i-au adus însă la rang de martir. Gheiul moldovean a devenit mucenicul local al vremurilor noastre. Alde presa, alde onegeurile și alde blogherii îmi aduc istorii despre „am un prieten care este gay”. Acest prieten este, de cele mai multe ori, nefericit, pentru că orientarea lui sexuală nu-i ca a majorității.

Știți?

Eu tot am un prieten. El a plecat cu taică-său la muncă în Moscova. Taică-său a fost violat într-o formă deosebit de perversă din cauza datoriilor. S-a întors acasă plin de și mai multe datorii și cu un tată rușinat pe viață.

Eu am un prieten care nu și-a văzut maică-sa de zece ani; el știe că mama lui este dansatoare în Grecia și mai știe și ce înseamnă a fi dansatoare în Grecia. Mama îi trimite bani câștigați din dans.

Eu am un prieten care a făcut un copil căruia doctorii să-i descopere că n-are memorie. Adică este incapabil să memorizeze orice, inclusiv pe mama și pe tata. Recent, a aflat că acest nefericit copil orbește. Fără memorie, în întuneric.

Eu am un prieten îndrăgostit până la durere de o femeie cu care nu se poate primbla, ținându-se de mâini, pe stradă. Din tare multe motive. Suferă. Și câteodată, heterosexual fiind, plânge.

Și nimeni din ei nu cere imperativ Guvernului sau Parlamentului rezolvarea proriei probleme. Fiecare își trăiește mut, drama. Fără proiecte de legi. Fără mitinguri. Fără talk-show-uri.

Eu am mulți prieteni. 5000, pe Facebook. Fiecare cu durerea lui. Sunt mai mult de șase miliarde de drame pe pământ. Fiecare om de pe planeta asta, culcat în pat, ezită să adoarmă. Gândindu-se la micuța lui suferință. Și adormind îngrijorat. Șase miliarde de mucenici.

Noi avem drepturi egale, da. Nu și traiuri egale. Pentru că viața este nedreaptă. Dacă există legi care ar putea alina durerea unora — să fie adoptate. Dar, vă rog, alde presa, alde onegeurile și alde blogherii, nu ne mai povestiți cum durerea unora este mai durere decât durerea altora și cum bieții minoritari înfruntă cu piepturile fragede și bine epilate cele mai groaznice dintre suferințe. Că asta mă discriminează.

Poză-simbol.

UPDATE 0: Multă lume spune că poza este supărătoare. Informez că este prima poză pe care mi-a dat-o Google-ul la căutarea cuvântului „gay”. Dar o înlocuim cu alta, ca să nu supărăm pe nimeni.

UPDATE 1: Ion Grosu zice că alde Eliade au avut BAC-ul la Dadiani. Înseamnă că Asachi a dat la ei acasă. Matincă. Asta-i tare irelevant.

UPDATE 2: Gurile rele zic că pe pământ trăiesc șapte miliarde de oameni. Deja. Hm. Repejor fuge timpul.

UPDATE 3: Eu am evidențiat cu bold niște momente. Văd că lumea citește litere, în loc de propoziții. În cele de mai sus nu scrie nimic de rău despre ghei.

Bunii mei prieteni de la „VIP magazin” au motive tare serioase să fie sănătoși, voioși, bucuroși și tare mulțumiți. Ei au zi de naștere. Împlinesc opt ani.

Sus paharul!

.
Reamintim publicului curajos, consumator de blog bun, că muzica noastră evoluează. Eu îs optimist.

Totul va fi bine. Garantez.

n octombrie 2011, redacția veselă a blogului nostru, a zis că „fiecare cetățean este obligat, măcar o dată în viață, să filmeze așa o reclamă”. Și s-a pus pe plâns, ca o adolescentă lepădată. Că nu-i place orașul (Chișinăul), că-i urât, că n-ai unde filma, câr-mâr, târ-pâr.

Parcă n-a trecut mult timp, din toamna trecută. Suficient pentru a se consuma întregi istorii de dragoste însă. Suficient ca orașul nostru să se țărănizeze și mai grav.

Eu am avut offline-ul meu, luna trecută. Offline cu Chișinăul. În următoarele câteva zile despre el voi grăi. Așadar, carevasăzică.

***
CAPITOLUL 1. DESPRE POLIȚII ȘI AMBULANȚE.

Fiecare cetățean este obligat, măcar o dată în viață, să filmeze așa o reclamă:

https://youtu.be/AJWQQ90i9X8

.
Eu acum am să țin cu polițiștii. Pentru că eram pe aceeași parte a baricadei. Actrița este angajată a Poliției Rutiere, epoleții îi aparțin. Misiunea dânsei în cadru era să oprească circulația în intersecție. Și să lase o mașină a ambulanței să traverseze bulevardul, în viteză.

Patru. Patru agenți de circulație stăpâneau cu mare-mare greu circulația. Pentru că nu există om mai periculos, decât moldoveanul călare pe mașină. Fiecare din ei are „treburi” (mister rămân treburile acestora; să fi fost noi chiar atât de „de treabă” aveam PIB de Danemarca). Păi iată. Moldoveanul călare. El vede un agent de circulație care îi interzice deplasarea. El vede o ambulanță cu girofarurile și sirena pornite. El vede oameni foșnind în intersecție. Pohui. Buricopământismul și rădăcinile rurale câștigă bătălia.

Cel mai hâtru om de pe pământ ocolește polițistul pe la spate, cât nu-l vede nimeni. Dvoinaia sploșnaia? Net, ne slâșal. Fata de la volan n-a fost la cel puțin trei lecții. Sau poate nici n-a călcat pragul școlii de șoferi.

Alții au și mai mult tupeu. Ei fug spre treburi în văzul tuturor. Opriți și întrebați, fiecare din ei zic că se grăbesc. O „Salvare” întârzie, pentru că un țăran se grăbește. Iaca asta eu nu pot înțelege. Când graba ta este mai grabnică decât graba ambulanței.

Pietonii. Pietonii sunt mai răi ca șoferii. Lenea de a face 15 metri până la semafor, îi aruncă pe oameni sub roți de salvare. Acest nene, el nu-i așteptat de soție, cu borș cald, acasă?

În Chișinău sunt milioane de cărări. Vin oamenii de la spații verzi, sădesc iarbă, după care vin moldovenii și o tăpușesc. Pentru că nu-i șade bine unui om cu demnitate să facă mai mulți pași decât îi dictează rânza. Și mai apoi, la dânsul la țară, iarba nu-i valoare (asta despre sensul bun al cuvântului „iarbă”).

.

Scară de bloc. Stă parcată o ambulanță cu girofarurile pornite. Vine un X6 alb și parchează la câțiva milimetri de ușile din spate ale salvării. Curu-i important dispare grăbit pe ușa blocului. Putea fi chemată de tat-so sau de mă-sa, ambulanța; putea să fi trebuit băgat pe targă, tat-so sau mă-sa, fix în secunda asta, pe ușa blocată de curul important. Po-hui.

După asta, alt cur se pune pe descărcat mobilă. S-a lăsat convins, până la urmă, să facă loc măcar în fața portierelor. Trebuia convins că viața unui om e la fel de importantă ca tumbocika lui.

Un neanderthal și-a tras un fel de rolsrois sau ce-o mai fi, fapt care l-a lăsat fără de rațiune: a ținut să meargă paralel cu ambulanța un bulevard întreg (chiar și la roșu), creând câteva situații de accident, claxonând fără oprire. Lipsa de atenție tumănește oamenii. Na-ți atenție:

***

M-am suit, carevasăzică pe-o roată. Data viitoare o să grăim despre copacii din Chișinău.

***

„Atelierul Sergiu Prodan PR & Publicitate” aduce, pe această cale, mulțumiri sincere Direcției Poliției Rutiere Chișinău, mai ales Aureliei Mija, pentru admirabilă și curajoasă prezență în cadru. 
Iar Medparkului — mulțumiri deosebite pentru ambulanță.