Domeniu dăruit de pațani.
May 23rd, 2012

6 000 000 000 de mucenici.

La sfârșitul mileniului trecut, când intram la prima facultate, erau numai zece locuri „la buget”. Concursul era mare — cantitatea de viitori posibili jurnaliști tindea spre absurd, la câtă presă era pe atunci.

Zece locuri.
Dintre care vreo patru erau rezervate oamenilor transnistreni. După asta niște locuri erau rezervate absolvenților din mediul rural (tot ce nu-i Chișinău, de fapt). Alte două locuri erau rezervate sportsmenilor (țin minte, era unul care sărea cu bățul, nu știu cum se cheamă sportul, și una care alerga). Tinerii cu dizabilități aveau și ei locuri rezervate. Și cei din familii incomplete.
Pentru alde mine rămăseseră două locuri. În 1999, Liceul „Eliade” fusese unicul privilegiat, ei dând BAC-ul la ei acasă, cu profesorii lor (câtă nedreptate, apropo; dar la nedreptăți vom reveni). Aveau și medii mai mari, drept rezultat.
În acel an, admiterea la facultăți se făcea în baza mediei de bacalaureat.

Cele două locuri au revenit absolvenților de „Eliade”, evident. Noroc, Ionuț. Noroc, Vlăduț.

Datorită șanselor egale date de stat pentru toată lumea, eu n-am avut nicio șansă să învăț gratuit la Universitatea de Stat. Da, am o frustrare.

***

Pentru că redacția noastră unită se ține strâns de coada vectorului european al mișcării țării noastre, a venit momentul inevitabil în care trebuie să scriem de bine despre ghei. Cei mai europeni dintre blogheri au făcut-o deja.

Redacția noastră nu vrea să stea la coada blogosferei, de asta se tot scobește în nas, de câteva ore, tot cu gândul la ghei. Redacția crede că toți oamenii trebuie să aibă aceleași drepturi.
Și anume de asta, eu, redacția, am o nelămurire — de ce alde presa, alde onegeurile și alde blogherii au sărit să le ștampileze acestor simpli și egali cu mine oameni (gheilor, adică) statutul de „martir” pe frunte. Alde presa, alde onegeurile și alde blogherii descriu angro înspăimântătoare cazuri despre cât de triști sunt acești oameni care nu pot declara angajatorului orientarea sexuală.

Digresiune lirică: eu nu-mi amintesc să fi discutat vreodată cu vreun angajator preferințele mele sexuale. Și nici nu-mi prea închipui cum se întâmplă asta. „Am absolvit Facultatea de Drept, după care am urmat un stagiu de jumătate de an în Marea Britanie, am făcut Masteratul la ASEM, mă fut cu bărbați și intenționez să fac doctorat la ASM. Sunt sârguincios, plin de idei, sunt mai mult pasiv, adică îmi place în fund, punctual și mă integrez repede în colectiv. Nu pretind la salariu mare, pentru început.” Sau cum, dracului? Ce are un șef de întreprindere cu preferințele tale sexuale? De ce să i le declari? Asta este, cel puțin, lipsit de bun-simț.

Eu tot am prieteni ghei și știu că sunt oameni normali. Mulți dintre dânșii chiar tare bine-mersi.Alde presa, alde onegeurile și alde blogherii i-au adus însă la rang de martir. Gheiul moldovean a devenit mucenicul local al vremurilor noastre. Alde presa, alde onegeurile și alde blogherii îmi aduc istorii despre „am un prieten care este gay”. Acest prieten este, de cele mai multe ori, nefericit, pentru că orientarea lui sexuală nu-i ca a majorității.

Știți?

Eu tot am un prieten. El a plecat cu taică-său la muncă în Moscova. Taică-său a fost violat într-o formă deosebit de perversă din cauza datoriilor. S-a întors acasă plin de și mai multe datorii și cu un tată rușinat pe viață.

Eu am un prieten care nu și-a văzut maică-sa de zece ani; el știe că mama lui este dansatoare în Grecia și mai știe și ce înseamnă a fi dansatoare în Grecia. Mama îi trimite bani câștigați din dans.

Eu am un prieten care a făcut un copil căruia doctorii să-i descopere că n-are memorie. Adică este incapabil să memorizeze orice, inclusiv pe mama și pe tata. Recent, a aflat că acest nefericit copil orbește. Fără memorie, în întuneric.

Eu am un prieten îndrăgostit până la durere de o femeie cu care nu se poate primbla, ținându-se de mâini, pe stradă. Din tare multe motive. Suferă. Și câteodată, heterosexual fiind, plânge.

Și nimeni din ei nu cere imperativ Guvernului sau Parlamentului rezolvarea proriei probleme. Fiecare își trăiește mut, drama. Fără proiecte de legi. Fără mitinguri. Fără talk-show-uri.

Eu am mulți prieteni. 5000, pe Facebook. Fiecare cu durerea lui. Sunt mai mult de șase miliarde de drame pe pământ. Fiecare om de pe planeta asta, culcat în pat, ezită să adoarmă. Gândindu-se la micuța lui suferință. Și adormind îngrijorat. Șase miliarde de mucenici.

Noi avem drepturi egale, da. Nu și traiuri egale. Pentru că viața este nedreaptă. Dacă există legi care ar putea alina durerea unora — să fie adoptate. Dar, vă rog, alde presa, alde onegeurile și alde blogherii, nu ne mai povestiți cum durerea unora este mai durere decât durerea altora și cum bieții minoritari înfruntă cu piepturile fragede și bine epilate cele mai groaznice dintre suferințe. Că asta mă discriminează.

Poză-simbol.

UPDATE 0: Multă lume spune că poza este supărătoare. Informez că este prima poză pe care mi-a dat-o Google-ul la căutarea cuvântului „gay”. Dar o înlocuim cu alta, ca să nu supărăm pe nimeni.

UPDATE 1: Ion Grosu zice că alde Eliade au avut BAC-ul la Dadiani. Înseamnă că Asachi a dat la ei acasă. Matincă. Asta-i tare irelevant.

UPDATE 2: Gurile rele zic că pe pământ trăiesc șapte miliarde de oameni. Deja. Hm. Repejor fuge timpul.

UPDATE 3: Eu am evidențiat cu bold niște momente. Văd că lumea citește litere, în loc de propoziții. În cele de mai sus nu scrie nimic de rău despre ghei.

May 10th, 2012

Adevărul despre 9 mai.

Bunii mei prieteni de la „VIP magazin” au motive tare serioase să fie sănătoși, voioși, bucuroși și tare mulțumiți. Ei au zi de naștere. Împlinesc opt ani.

Sus paharul!


.
Reamintim publicului curajos, consumator de blog bun, că muzica noastră evoluează. Eu îs optimist.

Totul va fi bine. Garantez.

May 7th, 2012

Offline cu Chișinăul.

n octombrie 2011, redacția veselă a blogului nostru, a zis că „fiecare cetățean este obligat, măcar o dată în viață, să filmeze așa o reclamă”. Și s-a pus pe plâns, ca o adolescentă lepădată. Că nu-i place orașul (Chișinăul), că-i urât, că n-ai unde filma, câr-mâr, târ-pâr.

Parcă n-a trecut mult timp, din toamna trecută. Suficient pentru a se consuma întregi istorii de dragoste însă. Suficient ca orașul nostru să se țărănizeze și mai grav.

Eu am avut offline-ul meu, luna trecută. Offline cu Chișinăul. În următoarele câteva zile despre el voi grăi. Așadar, carevasăzică.

***
CAPITOLUL 1. DESPRE POLIȚII ȘI AMBULANȚE.

Fiecare cetățean este obligat, măcar o dată în viață, să filmeze așa o reclamă:

https://youtu.be/AJWQQ90i9X8

.
Eu acum am să țin cu polițiștii. Pentru că eram pe aceeași parte a baricadei. Actrița este angajată a Poliției Rutiere, epoleții îi aparțin. Misiunea dânsei în cadru era să oprească circulația în intersecție. Și să lase o mașină a ambulanței să traverseze bulevardul, în viteză.

Patru. Patru agenți de circulație stăpâneau cu mare-mare greu circulația. Pentru că nu există om mai periculos, decât moldoveanul călare pe mașină. Fiecare din ei are „treburi” (mister rămân treburile acestora; să fi fost noi chiar atât de „de treabă” aveam PIB de Danemarca). Păi iată. Moldoveanul călare. El vede un agent de circulație care îi interzice deplasarea. El vede o ambulanță cu girofarurile și sirena pornite. El vede oameni foșnind în intersecție. Pohui. Buricopământismul și rădăcinile rurale câștigă bătălia.

Cel mai hâtru om de pe pământ ocolește polițistul pe la spate, cât nu-l vede nimeni. Dvoinaia sploșnaia? Net, ne slâșal. Fata de la volan n-a fost la cel puțin trei lecții. Sau poate nici n-a călcat pragul școlii de șoferi.

Alții au și mai mult tupeu. Ei fug spre treburi în văzul tuturor. Opriți și întrebați, fiecare din ei zic că se grăbesc. O „Salvare” întârzie, pentru că un țăran se grăbește. Iaca asta eu nu pot înțelege. Când graba ta este mai grabnică decât graba ambulanței.

Pietonii. Pietonii sunt mai răi ca șoferii. Lenea de a face 15 metri până la semafor, îi aruncă pe oameni sub roți de salvare. Acest nene, el nu-i așteptat de soție, cu borș cald, acasă?

În Chișinău sunt milioane de cărări. Vin oamenii de la spații verzi, sădesc iarbă, după care vin moldovenii și o tăpușesc. Pentru că nu-i șade bine unui om cu demnitate să facă mai mulți pași decât îi dictează rânza. Și mai apoi, la dânsul la țară, iarba nu-i valoare (asta despre sensul bun al cuvântului „iarbă”).

.

Scară de bloc. Stă parcată o ambulanță cu girofarurile pornite. Vine un X6 alb și parchează la câțiva milimetri de ușile din spate ale salvării. Curu-i important dispare grăbit pe ușa blocului. Putea fi chemată de tat-so sau de mă-sa, ambulanța; putea să fi trebuit băgat pe targă, tat-so sau mă-sa, fix în secunda asta, pe ușa blocată de curul important. Po-hui.

După asta, alt cur se pune pe descărcat mobilă. S-a lăsat convins, până la urmă, să facă loc măcar în fața portierelor. Trebuia convins că viața unui om e la fel de importantă ca tumbocika lui.

Un neanderthal și-a tras un fel de rolsrois sau ce-o mai fi, fapt care l-a lăsat fără de rațiune: a ținut să meargă paralel cu ambulanța un bulevard întreg (chiar și la roșu), creând câteva situații de accident, claxonând fără oprire. Lipsa de atenție tumănește oamenii. Na-ți atenție:

***

M-am suit, carevasăzică pe-o roată. Data viitoare o să grăim despre copacii din Chișinău.

***

Atelierul Sergiu Prodan PR & Publicitate” aduce, pe această cale, mulțumiri sincere Direcției Poliției Rutiere Chișinău, mai ales Aureliei Mija, pentru admirabilă și curajoasă prezență în cadru. 
Iar Medparkului — mulțumiri deosebite pentru ambulanță.

April 27th, 2012

Ca lumea.

Carevasăzică.

Eu am să revin la reclama asta, pe blog. Pentru a vă povesti, a câta oară, în ce cur provincial s-a transformat Chișinăul. Nu mai ai unde filma. Data viitoare, filmez la Cernăuți.

April 26th, 2012

Ca lumea. (6)

Așa înțeleg eu să-ți faci lucrul ca lumea.

 

April 26th, 2012

Ca lumea. (5)

Tam-tadam. Nașa slujba — i opasna, i trudna.

April 26th, 2012

Ca lumea. (4)

На межнационального общения.

This work is licensed under GPL - 2009 | Powered by Wordpress using the theme aav1